trecuse atâta vreme, poate nu asta, nu facem trecutul din păr
dar undeva s-a depus și am încercat să-i spunem altfel
însă mijlocul lanțului cu care suntem legați rezistă și nu
nu am știut cum să primim un lucru simplu, nu am făcut
un loc în mijlocul mândriei și tinereții, valurile de fum
au sclipit ochilor noștri și hainele calde au apărat valea
în care i-am lăsat fără putere pe cei mai atenți dintre noi
cei care știau să calculeze unde se oprește prezentul
și unde oboseala trece în mâna celuilalt, cel venit să dea
cu podul palmei în pieptul tău și zgomotul acela sec să fie
o moarte de scurtă durată, o fericire în care împarți trupul
tău cu tine și mai are loc cineva mai mare ca tine, cineva
de care ai nevoie, un dumnezeu cât un deget de psihopat
dar eu pe tine te-am întâlnit, ceata de nefericiți poate a stat
câteva zile în plus în cele mai terifiante extazuri, în colțul
unei minți care a ajuns la eliberarea de gol, la strângerea
sângelui într-un singur cord, dar au uitat ce fac cu celelalte
inimi pentru care exiști și nici moartea ta nu ar adăuga
o inimă ca un fel de mamă ce te rupe de totul din jur
și alta pentru deschidere, pentru depărtarea de tine
și nu-mi cere să vorbesc acum despre mai puține inimi
ia-le pe cele trei așa cum sunt, cum stau în fața ta, trei
borcane în sticla cărora te vezi diferit, tu, o femeie cu temeri
ridicate heraldic peste oamnii cu puteri nebănuite, peste
visele de cârpă ale unui soldat deprins cu zile de carceră
cu latrina în care, dacă vrea, poate îngropa orice rai
dar trecuse atâta vreme, nu mai știam cui să pun în piept
imagini și litere amestecate, părul meu și-al tău, un
viitor incert în mijlocul unui trecut tânăr, mâna mea
departe de tot ce e al tău și în rătăcirea asta, eu, cel
mai fericit animal, cel mai supus nebun, înfipt în pământ
ca și cum nu aș mai vrea să plec deși nu mă oprește nimic
dar frica asta am învâțat-o pe de rost, pe nimeni nu
oprește viața mea să nu treacă repede, cu tot ce are
în necunoscut. însă tu să nu faci asta, e timp destul
pentru jocurile înfricoșătoare ale oamenilor care se iubesc
și nimic în plus dincolo, în puterea ce vrea totul, mai
puțin decât clipele simple în gaura unei zile de soare
mai puțin decât banalul celor ce reajung la un început
dan mihuţ 