nimic destrămat cum se risipeşte soarele, nimic difuz un timp când eşti tânăr şi claritatea vine spre seară cu mâinile spre gât, ai crede că vrea să strângă clavicula ridică brusc umărul cu un gest de apărare

e drept, nu mi-ai face nimic, nu ai lua ochii de la uşă doar dacă ar mai intra cineva, m-ai privi drept în ochi ai înfige unghiile în scaun, dar scaunul acela e al meu femeile au nevoie de incantaţii, au nevoie de ridicări

după anii în care cârtiţa a stat ascunsă în ceea ce iubeşti a ieşit doar pentru a-ţi aduce paharul de apă şi pastilele din doisprezece în doisprezece ore, în ultima noapte ai strâns lăbuţele ei sub tine şi le-ai ros

şi dacă urmează altceva, dacă după primul colţ în locul oamenilor, cărămizilor şi pavajului a apărut o câmpie, sigur te vei gândi la altceva decât câmpia asta pe care poţi să mergi până, îţi trece prin cap, la casele

odată şi-odată se duc mai repede, totul devine mai puternic şi uiţi că slăbiciunile, aşa cum le înţelegeai demult sunt cum e şi creierul, o cutie albă cu balamale şi cheie atunci era umbră, din umbră venea apa şi era rece