o zi mai lungă, o prudenţă, tandreţea…

nimic destrămat cum se risipeşte soarele, nimic difuz
un timp când eşti tânăr şi claritatea vine spre seară
cu mâinile spre gât, ai crede că vrea să strângă
clavicula ridică brusc umărul cu un gest de apărare

dar îţi dai seama de ironia faptului că oamenii
folosesc mâinile pentru cu totul altceva, lăcomia
gesturilor totdeauna aduce nelinişti şi oasele
devin prea moi sub apăsarea celor ce iau fără să
mai simtă că, dincolo de trecerea zilei, doar ceea ce
s-a întâmplat cu lumina e important, că seara
fie că-ţi speli picioarele sau citeşti o carte, deşi
gândurile se rotesc în jurul răcorii care trece prin geam
abia atunci îţi dai seama, ritmul vine de altundeva
şi oamenii care ţi-au spus cu timpul tot felul de fleacuri
niciodată lucruri care să conteze vreo clipă, oamenii
aceea sunt mult mai buni, mult mai calzi în memorie
ouă ochiuri pe-o farfurie plină de pete ale degetelor

în sinea mea, rezerva cu care te privesc şi apropierea
zilelor călduroase, când vei transpira, când vei dori
să îngheţi în suflul aerului condiţionat cu mintea
la lucrurile simple şi apoi, la fiecare oră trecută
spre plaja unde toată lumea se simte fragedă
se priveşte cu foame observând fiecare cută, când
petele pielii par făcute de aceleaşi degete inexplicabile
rezerva asta vine din prea multă familiaritate, din
gravitatea pe care mi-o reproşez de câte ori se
întâmplă ceva rău, îmi vine să-mi scot drăciile
de măruntaie şi să te conving că civilizaţiile alea
vechi eviscerau morţii ca să lase răul din ei deoparte
să ardem glumind pe seama catastrofelor, să privim
cum se taie pădurile, cum se strică apele, cum tot
căcatul de pe lumea asta e doar un zâmbet pervers
al celor care ştiu că mai au doar puţin de trăit

de aceea tandreţea e un altfel de limbaj, cu ea
se desfac cei slabi de confuzie, cu ea se face totul
mai suportabil şi nebunia celor cruzi, chiar revărsată
ne face să ştim că nu se trăieşte decât în spaţii mici
că dincolo se clarifică frica şi lumina nu face decât
s-o accentueze, aşa îi vezi pe toţi speriaţi şi-ţi vine
să-i iei în braţe, în oasele astea care strâng în ele
apoi eliberează, sunt un resort perfect fără de care
căldura şi frigul s-ar zbate fără rost, ne-ar căpia
doar iubirea de sine şi tot acest hedonism cultivat
de ciuntiţi, ce bine că soarele ăsta slăbit decide
când se face pod între ziua ta şi ziua mea de naştere
şi-ţi poţi spune orice, îţi poţi mărturisi orice lucru
tăinuit din greşeala unei zile prea lungi, prea clare

Anunțuri

3 gânduri despre „o zi mai lungă, o prudenţă, tandreţea…

  1. ia spune, prietene drag, oare de ce nu mai comentează nimeni de la o vreme ce-ai mai postat? nu cumva au început să li se facă frică de spunerea ta tot mai amplă şi tumultuoasă şi de talentul tău uriaş? acum, fără strîmbe, zău…

  2. mulţam, în schimb, ptr. masterplan. cu ocazia astea am descărcat la mine cam tot ce aveau ei mai bun… vezi? e şi blogul ăsta folositor la ceva…. stai! stai! iartă-mă! nu mai da cu bolovani, că am glumit, mă, am glumit!

  3. lumea e pascala, liviule, n’are timp de prostii. si’apoi, cred ca am inceput sa scriu prea des. grafomania, deh. si daca mai faci misto de mine, te zidesc in ultimul plan de nu te vezi! masterplan!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s