thank you, space expert

e drept, nu mi-ai face nimic, nu ai lua ochii de la uşă
doar dacă ar mai intra cineva, m-ai privi drept în ochi
ai înfige unghiile în scaun, dar scaunul acela e al meu
femeile au nevoie de incantaţii, au nevoie de ridicări

şi de linişte, dar liniştea aceea care aşează hainele
curate într-o ordine îngrijorătoare şi freacă faianţa
ore în şir, tu nu ştii că tot ce pluteşte prin casă poate
să fie praful, dansul lui în lumină divulgă laşitatea
te face să te îndoieşti de curăţenie, să iei apă fiartă
şi să arunci peste tot, ai tot aştepta să intre cineva
pe uşă, să te salveze de la un înec ce nu se petrece
decât uneori, când îţi aminteşti nuanţele primelor
haine pe care le-ai purtat şi tensiunea aceea dintre
amintiri şi culori, lipsa lor atunci când te gândeşti la
trecut, la prima atingere care te-a descumpănit

iar scaunul îţi aminteşte asta şi schimbi poziţia feţei
apoi a piciorului, freci braţul scaunului cu antebraţul
şi muzica dintre piele şi lemn te trezeşte, nu, nu ştiu
mare lucru despre femei, dar muzica asta a lucrurilor
se întâmplă să fie înţeleasă la fel, fiecare în colţul lui
cu fiecare mişcare, contribuie la ea, apoi o ascultăm
fascinaţi când căldura respiraţiei în spaţiile deschise
se poartă aşa cum se poartă şi oamenii, de aceea
mulţi îşi închipuie că sufletul e un abur care iese din
cei care mor şi aşteaptă cumva să fie tras în piept de
o întâmplare cum este cea de acum, intrată pe geam
sub umbra norului care trece azi şi o vreme nu-mi
faci nimic, nu astea sunt emoţiile obişnuite, nu asta
se întâmplă când celălalt încearcă să înţeleagă ce
gândeşti, ce simţi, deşi e o nebunie să te concentrezi
în golul dintre doi oameni ca şi cum ar putea ajunge
ceva sub cortexul tău, ceva din muzică măcar, ceva

sensibilităţile astea, cu ceara lor, sunt banale, e un fel
de oboseală frecvent întâlnită la cei ce privesc prea mult
un singur punct iar celelalte, posibilele adevăruri de-o
clipă, se învârtesc până când ameţeala se transformă
în amorţire, dar şi asta e o fericire, una care nu are
de ce să ne mulţumească, nu s-a străduit nimeni să
o pună în piept, o cană cu ceai lăsată pe noptiera dintre
umeri şi bazin, acelaşi abur naiv urcă şi se duce spre
scaunul pe care stăteai acum câtva timp, stai şi-acum
aceleaşi tălpi care se apropie şi se îndepărtează când
închizi ochii şi vezi, pe deasupra firului de lumină de
sub uşă cum vine cineva şi-ţi aşează pătura mai bine
şi te temi să deschizi ochii, noaptea e un abur care
a rămas prea multă vreme în afara vreunui piept

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s