știe cineva de ce dog apărătorul și împărțitorul dreptății biblice din această diplodoperă de artă pe care oamenii și-au clădit toată educația și morala consumeristă știe cineva, întreb de ce chiar el nu are un singur nume?

în anul zece al bodhisattvei doar el și cu muntele i-au trecut pragul colibei doi călugări atât de fragezi

zoologii sunt proști. ei cred că în oltenia nu există crocodili, însă, cunoscut sub denumirea de gușter de jiu, crocodilul de nil face și aici, anual, un numar

zorile nu au venit în zadar, era printre copaci și cer, cum ar veni, a văzut fără o concentrare anume ce părea sau chiar era o stare certă.

a avut, de la începutul vieții, scop vremea petrecută cu jocul sau cu pământul pe care l-a calcat a fost scurtă dar grea, era deja maestru.

norii sub cer se luptau și luau o culoare nevăzută până atunci, când tocmai ceva în marele maestru se îngemăna și sclipea asemănător cu întunecatul cer

și dacă nostalgia nu e chiar o cafea cu lapte peste pâlcurile de ulmi de lângă râu, un nor aruncat pe eșarfele umede sau un ghiozdan gol stând pe un scaun cuminte, un cățel alb

și-a croit hainele cu mâinile lui doar la tivuri să-l fi ajutat cineva dar aici e vorba doar de deplinul pe care ți-l dă bunăstarea umilinței

transpiră continuu și vorbește la fel undeva se aude un fierăstrău cineva caută coliba marelui maestru ascunsă în cea mai deasă pădure

poate nopțile, maimuțe mici de hârtie, strânse lângă jugulara ta, poate grâul acesta ce-ți trece prin vise și nu se macină, cu siguranță aceeași respirație pusă în cealaltă gură, acestea sunt minuni pe care liniștea

trecuse atâta vreme, poate nu asta, nu facem trecutul din păr dar undeva s-a depus și am încercat să-i spunem altfel însă mijlocul lanțului cu care suntem legați rezistă și nu nu am știut cum să primim un lucru simplu, nu am făcut

se numea miuto kobayashi, lucra la ministerul energiei și nu mânca mult necăsătorit, fără copii, nu ținea legătura cu rudele singur, în camera lui, părea adesea dezorientat

nu întâlnești în pădure o chestie mai decât stârpitura urecheată, nici în bancuri doar în viață

Erau ierni cu multă zăpadă venită în valuri, copaci ascunși în șube enorme, stele cât pumnul pe cerul înghețat, ghete care prindeau glas în călcatul pe pudră și miile de cuțite ale cristalelor din geam, primele lucruri care-mi tăiau vederea fragedă. Asta și pentru că era prima lumină care mi-a inundat viața, nu pârjolul

în orașul acesta, câinii fără stăpân seamănă cu stăpânii fără câine nu dau doi bani pe ceilalți, pe igienă, despre spălatul pe dinți ce să mai zic, rar merg să-și cumpere periuță

dacă iuda s-a spânzurat pentru 30 de arginţi perp şi-a luat o pizza, nişte pioneze a băut o carafă pe terasă la argentin şi i-a mai rămas de-o băută cu cristake