Satul de pâine

Erau ierni cu multă zăpadă venită în valuri, copaci ascunși în șube enorme, stele cât pumnul pe cerul înghețat, ghete care prindeau glas în călcatul pe pudră și miile de cuțite ale cristalelor din geam, primele lucruri care-mi tăiau vederea fragedă. Asta și pentru că era prima lumină care mi-a inundat viața, nu pârjolul
galben al soarelui de vară pe care eu l-am prins și l-am băgat în vatră. Vatra aia în care priveam lemnele focului și le imaginam cetăți care ard și oameni care fug din văpaia care cuprinsese cea mai mare cetate a lumii unde erau singurii oameni. Dar eu eram ferit de frigul de-afară. Eram la căldură și ascultam povești despre frigul cel mai crunt, cel care crapă pietrele, dar nu ăsta era răul, ci faptul că eu visam copaci care crăpau, le vedeam țepele enorme ieșite din trunchi și mă înfricoșa lemnul alb, semăna cu grăsimea porcilor care luceau în soarele năclăit, fixat în grăsimea norilor. Cu capul sub pernă, auzeam guițatul lor și îmi imaginam că așa fac și copacii înjunghiați din pădurea pustie. Deși eu nu înțelegeam niciodată cum o pădure poate fi pustie când e plină de copaci, iar cu copacii vorbești mai bine decât cu oamenii mari.

Dar eu încă eram un om mic și nu mă feream de nimic în lume, am luptat împotriva tuturor forțelor și am învins până și guițatul porcului. De două lucruri nu am scăpat. De curcanul care mă fugărea prin toată lumea și de un berbec care mă așeza pe coarnele lui, apoi mă ridica până vedeam cerul, așa că mă uitam cu frică la cer, dacă cerul e acolo, sigur e și berbecul prin jur, poate așa am văzut luna și m-am împrietenit cu ea pentru că ea se uita la ochii mei și nu se ascundea ca soarele în punctele din pupilă care persistau mult după ce luna era tot acolo răbdătoare și mă gândeam că tot luna e mai tare, ea e și noaptea, și ziua, ba poate are numai mici treburi într-o zi, mai ales vara, când ziua e atât de mare încât e o grămadă de treabă de făcut, numai soarele stă toată ziua tolănit pe cer și ne pârjolește nouă treburile iar bătrânii se uită la cornul caprei, de unde vine ploaia și clatină din cap a secetă.

– Iar muncim pentru Dumnezău anul ăsta, nea Codine!
– Dacă așa vor oamenii, mă Nae, ce să le faci?

Și, asta, cu oamenii care muncesc pentru Dumnezeu pe pământul lor și cumpărat de la Dumnezeu, tot nu am priceput-o, pentru că bunicul îl lua pe tata și munceau pentru noi, mă uitam să văd dacă se întorceau cu ceva de la câmp. Sau uneori îi dădeam dreptate lui nea Codin, primăvara nici ai mei nu se întorceau cu nimic de la câmp, doar vara începeau și strângeau repede totul până oboseau, pesemne că se grăbeau ca să nu vină Dumnezeu și să zică:

– Hei, gata, de-acum pentru mine munciți, oameni buni!
– Doar două care de lemne să mai iau, Doamne!
– Două care la tine și două la mine, Ioane!
– Intâi la Tine, Doamne!

Și pentru că oboseau ei, oamenii, așa de rău toamna ca să strângă toate câmpurile, și livezile, și dealurile ca să intre într-un beci, un pătul și o magazie, venea iarna nu se știe cum, iar oamenii se puneau aproape de toate lucrurile pe care le strângeau și începeau să mănânce din ele, ba mai rămâneau unele lucruri și în primăvară, când începea toată lumea să caute ceva prin pământ, întâi îl scurmau cu pluguri trase de boi, iar apoi dădeau cu sapa în el până îi treceau sudorile. Uneori căutau și vara în amiaza mare și se plângeau unul altuia de faptul că nu au găsit în pământ, însă eu am găsit repede un răspuns. Nu găseau pentru că nu căutau mai la adâncime, că doar și eu, dacă aș avea ceva de scuns, aș săpa o groapă mai adâncă, așa că eram atent doar când cineva săpa o fântână, atunci mă duceam și priveam atent prin humă și prin nisip, poate pe-acolo să găsesc eu ce caută ei și să le spun cu mândrie:

– Uite, nea Firoiule, am găsit!
– Ce-ai găsit, mă, nichipercea?
– Piatra asta roșie cu gaură în ea!
– Du-i-o, mă, lu Gheorghe, să se îmbogățească el, hă, hă!

Nu i-am crezut niciodată, de aia le strângeam și le puneam sub ștreașina casei, sunt bune și nu știu ei ce caută, dar vor veni să le ceară și eu nu le voi mai da înapoi. Și treceau anotimpurile greu, poate nu în aceeași ordine și nu cu aceiași oameni, dar nu se întâmpla nimic important cu oamenii, ei aveau aceleași obiceiuri și animale și toate mi-au plăcut. Ba mai erau și oameni foarte răi care mă întrebau lucruri rele, cum era nea Ivan, care mă întreba cu răul râzând în el:

– Auzi, Dane, dar taică-tu beasă noaptea?
– Nuuuuuuu!
– Hai, mă, spune, beasă?
– Nuuuuuuu!
– Lasă copilul, porc bătrân, mă apăra țața Veta și îmi mai dădea un măr sau o gutuie, iar mie mi-era clar cine e cel mai rău om din lume. Râdea nea Ivan de se prăpădea. Și mai avea și burta mare, acolo stătea răutatea oamenilor, ăia cu burta mare erau și mai răi. Doar boii și caii aveau burți mari și nu erau răi, de asta avea dreptate bunicul meu să îi certe pe cei care loveau caii și boii.

Dar mie tot iernile îmi plăceau mai mult pentru că nu mai eram singur și toți stăteam acasă, până primăvara nu vedeam decât șapte-opt oameni, doar o dată, după ce tăiam porcul, se strângeau mai mulți copii, numai copii, nici nu știam că există atâția copii pe lume, într-o dimineață când toți știam că s-a născut primul copil. Dar ca să merg prin sat în dimineața primului copil, trebuia să trec prin ce-mi spunea tata să fac. Primul lucru era să merg cu tata în pădure și să aleg eu nuielele de alun pe care le aduceam în curte, tata le jupuia de coajă până se faceau albe cum e slănina de porc, apoi le înfășura în coajă de tei și le trecea prin focul vrăjit care afuma bățul așa cum vroia tata și bețele acelea erau colinde cu care mergeam în colindat. Iar cine avea colinda mai frumoasă era cel mai mândru că are tată priceput iar aici eram foarte avantajat de tatăl meu care, ca și fratele lui, și bunicul și până la străbunicii cei mulți se pricepea la tâmplărit și dulgherit. Așa că aveam cele mai frumoase colinde din lume.

Însă până a ajunge la colindat, trebuia să trec prin multe probe, încercări și vicleșuguri ale oamenilor mari și îmi dădeam seama de asta nu pentru că aș fi comunicat cu ei, ci pentru că vedeam. Când strângeau paiele și tata ascuțea cuțitele, ăla mare, de înjunghiat, și cuțitele mai mici, chiar și custurile de jupuit, știam că Ghițulescu, numele dat tuturor porcilor, nu mai avea mult, și mă cuprindea o tristețe amară. Nu-mi era drag ca Lăbuș, basetul meu credincios, sau cum mi-era Căproi, dulăul cu alb și portocaliu pe piept și pe spate, dar îi vedeam pe toți de când erau aduși într-un sac, în fiecare toamnă, și creșteau în cotețul lor. Și știam că-i scot cu funii, legați, și apoi guițatul, ca o altă sălbăticiune ieșită din ei, și-atunci fugeam în casă, puneam o pernă pe cap și strângeam ochii cât puteam de mult, încât să mă doară capul, dar tot vedeam țăpligile enorme ale copacilor crăpați de frig apoi voiam să uit repede totul, să pot mânca fără să plâng și să mă vadă oamenii mari. Și după ce trecea sfârșitul porcului, știam că vine dimineața pe care o așteptam tot anul.

Mă trezea tata dacă nu cumva mă trezeam singur pentru că dormeam cu toate urechile ciulite și, la cel mai mic zgomot eram cu ochii mari și dornici să mă trezească foarte repede. Mă spăla mama pe față și pe mâini și mă puneau pe un scăunel, în fața sobei, iar eu repetam o poezie după tata, în care se spunea o poveste despre cum vrem să fie anul care vine de bogat și ce lucruri frumoase voiam să se întâmple și înșiram nume de animale. Eu atât înțelegeam și abia așteptam să mă îmbrace gros, afară era gerul care crăpase până și pietre, și, cu un săculeț trecut după umăr cu sfoară, cu mâna înmănușată în care strângeam înfiorat cea mai frumoasă colindă din lume, plecam prin zăpadă ținându-mă de pulpana groasă a șubei de pe tata. Mergeam mult prin pârtia zăpezilor care treceau de mine spre capătul satului. Zăpada scârțâia sub talpa tare și sunetul acela îmi răscolea trupul, prin aburii care-mi ieșeau pe gură, abia vedeam gardurile și copacii de pe uliță, oricum mi se părea că sunt într-o pădure de întuneric în care se poate întâmpla orice, dar tata era lângă mine și știam că nimic nu s-ar putea întâmpla. Pentru că toate mamele copiilor din sat se treziseră mai devreme decât noi toți. Din aluatul pus de seara la dospit, pe sobă, în postăvile mari în care eu puteam să fac și baie, făcuseră colăcei pentru noi și îi puseseră în cuptor, iar toți colăceii din cuptoarele mamelor se coceau atunci iar satul mirosea tot ca o pâine imensă în care oamenii trăiesc și mănâncă din el. Și mergeam prin pâinea albă a satului de întuneric până în capăt, acolo unde se strângeau toți copiii cu tații lor, iar flăcăii, într-o parte, făceau un foc și beau țuică fiartă cu piper și bubuiau la țevile cu carbid atât de tare încât mie îmi venea să mă urc pe tatăl meu în sus ca pe un deal unde nu-mi mai e frică. Așteptam lângă focurile imense și băieții cântau cântece cu Dumnezeu și primul copil născut al fecioarei iar eu nu știam ce e aia fecioară, credeam că e un fel de măr mai mare din care a ieșit primul copil. Când am mai crescut o palmă, mă întrebam cu rușine cum ar fi să fiu copilul lui Dumnezeu și nu al tatei.

Apoi se lumina încet și începea colindul. Treceam pe la poarta fiecărei mămici și ele ne așteptau cu un coș mare din care ne dădeau colăcei, nuci, mere, eugenii sau biscuiți, mâinile noastre se făceau mari și primeau tot în ele cu spaima că tot nu sunt atât de mari încât să pună totul în săculeț. Și satul de pâine ne ducea prin el, copiii înainte, urmați de tați și de băieții care încă mai cântau. Munții de zăpadă peste tot și moțurile căciulilor noastre zărindu-se printre noiane, ba uneori câte un năsuc ridicat spre aburii de pâine ce se duceau spre cer. Abia mare am ajuns până în celălalt capăt al satului, pentru că atunci tata mă credea prea mic, aproape cu lacrimi în ochi mă uitam către copiii care mergeau mai departe, mă puneam lângă fusta mamei, ea împărțea colăcei și cu altă mână mă atingea și mă linișteam, urcam pe prispa casei și îmi scuturam ghetele, aveam săculețul plin în spate și obrajii îmbujorați și fierbinți și îmi spuneam că a fost frumos și toți oamenii erau pâinea lui Dumnezeu.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s