sunt epuizat, mi-a zis, sunt un pat germinativ, mugurii care ies acum au tot farmecul din lume de partea lor şi îmi dau seama că îmi place mai mult să hibernez să nu crească din mine nimic, cel mult să aşez în mine

de câteva zile mă gândesc mult la apă am trecut prin tot ce am în memorie şi nu-mi amintesc primele băi, primul spălat pe dinţi, primele zăpezi doar pe cele pătate de sânge, prima dată când am văzut un lac

învăţ să tac de prea multe ori pentru cei câţiva ani în care am simţit că se întâmplă nu multe lucruri bune şi peste zilele mele de tăcere se-adaugă ce li se întâmplă bun celorlalţi, bun şi înfricoşător

dintr’o dată îi văd pe ceilalţi mai tineri şi mai graşi chiar dacă de obicei nu pot ghici vârsta cuiva sau descrie pe cineva astfel încât cel descris să devină altceva decât un bulgăre fizionomic prin memoria mea

bancurile de peşti trec pe sub banchize, simţi alunecarea lor prin apă sau prin creier, pulsul branhiilor, dorsalele aproape de tâmplă, trec şi se aşează peste o copilărie igienică în care stau şi-mi tai părul cu securea unui bătrân măcelar, îl retez de la rădăcină şi din

soarele amestecat cu ceaţă pe lângă arborii de tuia care picură şi stalagmitele curg spre port unde doarme un câine, urc scările în genunchi când latră şi-mi explic ce-nseamnă lumina asta a oraşului pentru un om crescut printre copaci de câmpie, nu pe treptele