marta. o școală

am să mă opresc acum, știu cum poate fi, știu când.
poate părea un exercițiu de dispariție, dar e jalnic
am doar o cameră inundată de lumină și o siluetă
soarele în coborâre și silueta în urcare, acum închipuie-ți

strigătele îndepărtate, poate curtea unei școli, ecourile.
la glasurile de copil mai puternice închide ochii, vezi sclipirile
apei, atunci nu se mai simt marginile camerei și ies
grădina dă formă stărilor și chiar mă opresc și iar fețele
copiilor și vocile lor plecând exact din mijlocul feței,
concentric, iar tu rămâi acolo, în mijlocul grădinii, acolo
e sistemul care funcționează, de-acolo se mișcă tot,
dar tu întrebi care e istoria siluetei, de ce o umbră
care să tulbure, ca-n poemele slabe, o imagine clară
pe care ne-o facem despre lucrurile foarte cunoscute,
sau ca-n poemele la fel de slabe care merg spre
exploatarea sentimentelor puternice, pe anihilarea
latențelor și agresarea naratorului până la enervare.

sunt un lector cuminte, mănânc la ore fixe, stau în camera
asta, nu ies de-aici și nu scriu despre nimic, ca-n
poemele slabe în care se scrie despre și numai despre scris
zile în șir nu-mi trece prin cap nici măcar o idee la care
să mă opresc pentru câteva minute, doar ies afară
și mă gândesc cum plec din cameră și cum soarele
coboară în curtea unei școli cu zeci de siluete și vocile
vin spre mine ca într-un film despre un scriitor
mediocru, scris de un scenarist nepriceput, dar vocile
astea îi ies de minune, e singurul lucru din film
care rămâne în cap multă vreme și îl regăsești
de fiecare dată când vii în grădină și te simți jalnic
doar sclipirile unei ape îți lovesc retina chircită, intri din nou
în cameră și tragi draperiile exact când se întunecă
și frământarea mâinilor se oprește fără rost, chiar te oprești
abia atunci realizez ce s-a întâmplat întreaga zi, cât de real
a fost totul și nu rămâne nimic din asta când scrii.

Anunțuri

15 gânduri despre „marta. o școală

  1. Dupa un poem ca acesta, mie cel putin imi vine sa las tot si sa ma duc la celalalt capat al vietii, oricare ar fi el…
    Poem-amprenta pe suflet.

  2. Da. Inspre acolo m-am gandit sa pornesc totusi. 🙂
    Voi regasi marea natala si cineva imi va arata orizontul deschis si luminile oranj la asfintit.

    (De ce „agresarea naratorului pana la enervare”? Agresarea provoaca oricum iritare/enervare. „Pana la”… exasperare, epuizare, iritare, lehamite..? sau altceva? Parca agresare cu enervare nu merge ici. Zise micu Mozart.

  3. mă bucur că ai reînceput să dai din tine. simt totuşi o nesiguranţă. cred că îţi tremură un pic picioarele atunci cînd ieşi din casă. probabil că ai stat prea mult pe canapeaua aia cu nasul în cărţi. şi eu am o flebeţe pentru curţile şcolilor, în ungherele cărora se cuibăresc glasurile de copii care parcă păstrează în ele veşnicia. şi observ aici că te-ai cam săturat un pic de denotativ şi te întorci la perioada referinţei la scriere, ţi-e dor de marin mincu.

  4. e agresarea naratorului de catre narator. cand devine lector in fabula. caci unele forme de agresiune, mai ales auto-agresiune, le poti face si din amuzament.

  5. liviu, in nesiguranta sta tot farmecul. ce se intampla cand nu mai pastrezi ceva din inocenta celui care se reapuca vesnic de scris?
    mi-e dor de mincu, dar nu de asta faceam referintele alea. textualismul si-a cam trait traiul, din malai n-a mai ramas nimic. l-o fi luat mincu cu el.

  6. Inteles da, din prima lectura, ca despre autoagresarea si auroenervarea e vorba colo. Poate de aceea Mozart cel mic a si strambat din sprancene si aciuit urechiusele ;)))

  7. hmmm. privitor la textualism… nu se ştie niciodată. oricum a fost prea scurt totul. iar românaşii nici nu cunosc prea bine fenomenul – mare păcat!
    desigur, la tine nu era textualism, ci uitare în oglindă a naratorului uşoooor autocritic.. adică nu se făcea referire la text, la lucrul pe text etc., ci la tipurile de scriere. plus că am avut o scăpare de condei. nu era vorba de denotativ aici, ci de adnotativ, fiindcă nu descriai ceea ce vezi, ci anexai la prezentul scriptural lucruri din imaginar sau din memorie.

  8. ba, te contrazic, am întâlnit mulți care au habar ce e textualismul, mai ales cel european. cu al nostru e mai greu că are specificitatea lui și, în funcție de orientare, i se acordă sau nu atenție, ba mai există și cei care spun că textualismul nostru nu fu reprezentat decât de puține și speciale cazuri, deci n-ar fi fost o școală, și-atunci e vax. în fine, discuție lungă.
    eu aș prefera un alt termen pentru genul ăsta de discurs, deși nici adnotativul nu e departe, dar eu i-aș zice reflexiv.

  9. da, e posibil, ptr că adnotativul se referă mai degrabă la ce făcea proust, care pornea de la madlenă sau de la coperta pe care vedea el razele lunii unei nopţi fericite din trecutul depărtat. adică el făcea asociaţii de alt tip, strict senzoriale, nu-şi punea neapărat anumite probleme.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s