trei mese pe zi la ziua şi cartea

Anunțuri

6 gânduri despre „trei mese pe zi la ziua şi cartea

  1. da, mă dane, ai dat lovitura cu volumul ăsta. mă bucur că ai reuşit să impui o poezie arhetipală intr-un ev plat şi bezmetic… ce-i drept, fericirea e autarhică (aşa cpunea aristotel – tu spui că e autonomă), dar sper din toată inima că tu nu fericirea o urmăreşti (şi nici aristotel, la drept vorbind), ci valoarea… fericirea te descompune, gustul ptr valoare te organizează… fireşte, tu joci în unele poezii jocul fericirii (deci al descompunerii), din fericire însă (ce vorbă idioată vorba asta ”din fericire”) jocul ăsta se petrece intr-un univers al goanei după valoarea pură, şi am impresia că tu ştii să alergi (nu ai platfus şi nu te-ncearcă cîrceii) şi că ai luat-o în direcţia bună… totul e să fie şi direcţia bună cu tine şi să nu te lase la un moment dat de izbelişte…hm, ce meditaţie de căcat mi-a ieşit, dar n-o mai şterg, ţi-o trimit aşa cum mi-a ieşit – şi gata.

  2. am reuşit să impun pe dracu, luviule. vezi? de asta fericirea e autonomă, las-o în mă-sa de valoare! hai că ai fost simpatic.

  3. ha ha. eu nu mă refeream la o impunere concretă, in faţa cititorilor. cititorii s-au plebeizat incepînd cu 2000…. ultimii cititori valabili au rămas ăia din anii 60-90… eu mă refeream la o impunere de principiu… adică o să rămîi in ochii cîtorva ca fiind ceva. nu. eu nu o dau dracu de valoare, fiindcă stiu eu neşte chestii despre cum merg lucrurile… eu nu pot functiona decît in parametri ce tin de estetică, stil etc. fericirea tre să vină de la multumirea ca ai in mînă un ou de fildeş… aoleu, şi mi se pare mie, sau tu eşti un pic supărat pe piaţa cărţilor? e adevărat că recepţioniştii afirmau sus şi tare că o carte necitită e ca şi cum nici n-ar fi fost scrisă, dar asta nu inseamnă că şi spuneau adevărul… faima contează, dar nu face doi bani… contează că ai rotunjit tu oul ăla de fildeş… mda, am inteles, tu esti foarte legat de pămînt… contează atingerea, contactul cu receptorul, realizarea unui cuplu scriitor-cititor… adică vrei intr-adevar sa fii fericit, să te dizolvi in multime, in context. in clipă, nu să plutesti in principiu. deh, asa o fi, dar eu (ca autist) nu simt nevoia de contact (contactul poa sa existe, dar nu să primeze)….

  4. nu ştiu ce numeşti tu un cititor, ăla care are la activ măcar „limitele interpretării”? sau cititorul comun, cel alfabetizat de maxim programa şcolară şi care, în absenţa unor criterii cât de cât clare, mai mult aproximează ceea ce ar trebui să înţeleagă dintr-un text?
    pentru că, mai ales la poezia de azi, lucrurile sunt un pic cam încurcate. asta şi din cauză că s-a făcut doar ceva critică de întâmpinare şi mai nimic pe câmpul teoriei literare. dar asta e rostul avant-gardei, să bâjbâie.
    sincer, ţi-am mai spus, pe mine nu mă interesează decât tangenţial problemele legate de receptarea chestiilor pe care le scriu. ştiu doar direcţiile în care merg şi am încredere doar în vreo câţiva oameni cu care mai vorbesc despre ce scriu.
    în rest, încerc să nu pierd bucuria scrisului, e singura care contează. şi nu e vrăjeala cu textul ca metodă de cunoaştere şi introspecţie and so fucking on, ci doar latura funcţiilor de limbaj, echilibrul dintre tehnică şi estetică, dar cu accent scăzut pe estetic. o semantică învîţată să fure ceva din adâncimea hermeneuticii, nu toată poliloghia scăpată de sub control, cea care îngrămădeşte semantica în semiotică, hermeneutica în semasiologie şi teoria sau istoria literară în bullshit-uri sociologice. după ce papi ceva baumgarten, hume, adorno, wittgenstein, lacan, deleuze, guattari etc îţi dai seama că te umpli de citate dăştepte şi explicaţii riguroase dar că, dincolo de formele de teoretizare, dincolo de beneficiul complexităţii şi problematizărilor propuse, tuturor le scapă ceve orice ar face.
    şi-atunci ce faci, tinere?
    te întorci le stupida fericire a scrisului, nu?

  5. da, aşa fac. şi mă bucur că nu i-ai aprofundat pe hume, wittgenstein, dilthey şi alţi pre sau postsolipsişti (sau chiar pe solipsistul în persoană, berkley) şi-ţi vezi cu adevărat de realitate… da, afară plouă vertical şi miroase a pizdă, asta e tot ce contează deocamdată, aşa e… pe de altă parte, scrisul reconfigurează totuşi realitatea la nesfîrşit, realitatea care nu-ţi convine… cel puţin la mine aşa se întîmplă… cît despre cititor, aşa e, se poate vorbi la infinit… şi pe mine mă obsedează chestia aia de-a zis-o eco despre cititorul model, respectiv despre cititorul real… dar, asta e, ce să-i faci? de ea să tragi, mai lung-o faci, aşa că mai bine o laşi aşa cum pică… de pildă, pe mine mă asaltează diverse fătuţe (din cercul meu intim) care pretind că îmi iubesc scrisul, dar imediat intră pe fir realitatea descrisă de freud, care mare dreptate avea totuşi cînd arăta că majoritatea cititorilor au în vedere propriile lor fetişuri şi reflexe matrimoniale (sau, după caz, lupta cu adversarii pe piaţa procreaţiei), dar şi adler avea dreptate, care arăta drăguţul de el că tot ce facem ţine de orgolii rănite şi de complexe de inferioritate ce se cer iute compensate… de unde rezultă că atunci cînd nu se interesează nimeni de ceea ce scrii, ori nu eşti considerat o partidă bună, ori, după caz, nu pari un adversar redutabil, ori pur şi simplu nu stîrneşti invidii şi complexe… dar eu mi-s un mare iubitor de oameni (zău, nu mai vreau să fiu mizantrop), aşa că încerc să iau lumea aşa cum e, ba chiar să-i vin în întîmpinare cu flori de plastic, de cîrpă, de pătrunjel, de care se nimereşte…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s