doar madi ştie

totdeauna de la un amănunt, apoi arborele
meteodependenţa a devenit un detergent
boala celor singuri, să fie mereu ceva deschis
care să livreze cuvinte, un televizor pe un canal

neutru, o limbă străină, mai ales după ce nu
mai pot îngriji motanul şi-l aruncă, obsesia pentru
drumuri şi drumuri cât mai scurte făcute repede
dar asta am înţeles cu greu, noi avem altfel de
pantofi, ştachet a povestit cum s-a îmbogăţit
unul care a vândut mii de pantofi de mort
afacere estivală, la prima ploaie rămâneai
fără talpa de carton vopsit, atunci au plecat la
munte, o casă acolo face câteva mii, vinzi tot
şi te duci cât mai aproape de un lac, altă obsesie
apa trage la apă, rigiditatea corpului ce întinereşte
distanţa dintre muşchi şi oase, te studiezi atent
până când pielea se întinde, aşa i-a spus madi
marin, vai, fericit sunt eu, şoarecele: singura mea
spaimă e cuşca, ea se gândea la cea a corpului
nebuniile nu sunt niciodată compatibile şi cerul
acesta în care trăim, gulerul şi burta unui pinguin
gras ce ne acoperă cu puf şi ozon, acest pinguin roz
care va mai naşte mii de alţi pinguini să ajungă
la toţi, azi ţi-au crescut unghiile cât pentru o lună
ţi-ai însângerat omoplaţii de tristeţe şi tot mai e
loc pentru cât mai multe cuvinte dure, seci
dar toate încep să semene doar cu două. madi
marin. aici nu mai e loc şi pentru altfel de nu

Anunțuri

5 gânduri despre „doar madi ştie

  1. i-auzi brîul!… dar tare mai tre’ să fie şi madi asta…

    cît despre televizorul lăsat pe un canal neutru: uite ce mi s-a-ntîmplat:

    ORĂ DE RECULEGERE

    dimineaţă – cremul alburiu şi bolnăvicios al imaginilor decolorate – pa-
    şii cu stînjeneală prin grădina fără de parapeţi drumul meu prin nisipul
    plajei albastre şi vechi fără de maluri – cucuriguuuuuuuu de mult n-am
    mai auzit cîntînd cocoşul dau pagina şi citesc ce urmează să fac destinul
    meu impregnat străluceşte ca neaua în gura lupului – mă întorc şi pe
    partea cealaltă aţipisem visez o ultimă escaladare le vorbesc oamenilor
    mă ascultă separînd grîul de neghină mă depărtează de ei ca pe-un doc
    în grabnica părăsire a portului nici nu vor să se mai uite în urmă
    poc poc poc taie cineva lemne – se spînzură lumina soarelui de pervaz
    lungesc mirarea pînă apuc să fac înconjurul lumesc şi ceresc al camerei
    între ai cărei patru pereţi trăiesc de un veac şi ceva infinitul – cineva mă
    pune să dezleg o ghicitoare ia spune-mi ţîncule ce e lungă şi scurtă lată
    şi îngustă umflată şi suptă în sine pătrată şi rotundă? – dau bir cu fugiţii
    cînd aud răspunsul şi nu-l mai înstrăinez la nimeni – cînt laaaaaaaaaaaaa
    aaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa

  2. cu alte cuvinte: e periculos să laşi televizorul deschis cînd te lungeşti pe pat cu o carte în mînă, că-ţi soarbe bulbul rahidian şi te trezeşti brusc pe alte tărîmuri…. şi-ţi bat zorii în geam cu degete trandafirii şi nici n-ai apucat să soileşti….

  3. eşti maniac, maestre. la mine televizorul merge tot timpul, chiar şi când plec. tot timpul se vede mira de control.

    textul ăla ţi s’a întâmplat ţie?

  4. că si la mine merge televizotul tot timpul…. chair si cand nu-s acasă… e ca si cum aş simti o persoana prin casă… si mai ales cand descui uşa… imi place cum ma intampina cu prietenie molcomă… eh, delicii ale singurătăţii, prietene!… nu prea-s de invidiat….

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s