apoi scrii ca să ai unde merge

dacă nu ai unde să te duci vreodată, unde o să te duci
unde e sfârşitul degetului cel mai lung şi cel mai aproape
de ce ai crezut că nu are sfârşit? adică noaptea, după ce
îţi ridici faţa din palme, ai o întrebare pe care poţi

să o întinzi, să te saturi până dimineaţa de ceea ce
ţi se pare că urmează, un drum pe care l-ai văzut bine
în pielea celorlalţi, cei mai puţin obişnuiţi cu o singurătate
căptuşită cu păr de omidă, pentru că nu ştim cum o omidă
iubeşte o altă omidă, aşa suntem noi, aşa sunt şi ceilalţi
penibili până la dumnezeu cu toate picioarele lor pe care
cred că se pot sprijini, se pot îndepărta de legendele fricii
urmând semnele unei hărţi străbătute rar de fiinţe cu prea
puţine picioare, cu prea mulţi ochi orbi şi, dincolo de dimineaţă
cu un fel de rouă care cred că udă şi revigorează, dar nu
avem nevoie de o cafea tare, de un sandvici, de o scuturare
de umăr în oglindă, de un ceas care să ne dea libertate

sau iluzia că fiecare linişte pe care o obţinem nu se culcă
prea curând sau, dacă o face, se trezeşte înainte şi are grijă
de toate, acel ou cu ochiul lui galben, acea cană de lapte
pe care oricare copil o varsă şi tu întinzi mâna s-o opreşti
prea târziu, acele buze crăpate de noapte şi totuşi moi
cum sunt cozonacii din poveştile despre cozonaci şi atât
ajunge, nimic nu se mai poate înlocui într-o memorie
din aluat, reversul acesta e prea aproape de o duioşie
a cărei înţeles se scurge până când nimic, chiar nimic mai
mult nu e acolo vreodată, oricât ai vrea să te duci şi să spui
că eşti deştept, că ai făcut ce ţi s-a cerut, că eşti puternic
şi limitele astea ţi se par cai de lemn, urcuşuri cu piciorul
desculţ, vase de lut care pot fi sparte din neatenţie, dar nimic
din ceea ce ar înţelege ea. când iubeşti, mai bine nu o laşi
în singurătate, mai bine o laşi în beţie să-ţi spună, să-ţi tot
repete că inima e doar un organ care împinge sângele în rest

şi tu, din sacul acelei beţii fără capăt, te cauţi în buzunare
te faci că ai ceva ascuns, că în curând căutarea ta va lua
sfârşit, e cea mai cuminte scuză pentru desfrâul fără sens
declanşat de rigorile unor mişcări ale omizilor, poate ele nu
ştiu să iubeacă, dar când le văd unduirea identică nu am cum
să nu cred că ea se întâmplă aşa doar pentru că asta ne desparte
că ne-am rotit prea mult unul în jurul celuilalt. dacă am fi avut
unde să mergem, să facem din nelinişti o parcare subterană
sau chiar o frunză uriaşă pe care putem depune ouă ochiuri
într-o dimineaţă care ajunge tuturor, dar aici, aici mă pierzi, cine
poate face mâncare pentru cineva care nu vine la cină şi o
aruncă imediat ce s-a încheiat buletinul de ştiri, apoi îşi pune
în faţă o farfurie goală în care vine încet o femeie, se ondulează
îşi tunde părul şi se înveleşte cu el, îţi spune într-o doară
înainte de a adormi: va începe să plouă, va începe să… şi va
uita, aşa se uită în general de ce vii să dormi lângă cineva

Anunțuri

14 gânduri despre „apoi scrii ca să ai unde merge

  1. măi-năi alcoolicilor, lăsaţi-o mai moale cu trăscăul. că nu vă văd bine… vă transformaţi în omizi. ce naiba, vă credeam oameni serioşi!….

  2. basule, lasă bravadele. cine te aude zice că eşti cel mai de nădejde băutor de lichide cu C2H6O, când colo tu te speteşti învăţând de ai impresionat până şi câinile din spatele blocului. te aude cum tot citeşti cu voce tare şi te tot priveşte luuuung, mai c-ar da şi el examenul de barou.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s