o pictură pe creier, o aşteptare sau un poem

când se face vacarm în cap, mă gândesc cum arăţi
pe dealuri, cum urmele din pământul moale se lăţesc
de parcă ar şti cineva cât o să-ţi mai crească piciorul
suspendat între nostalgii nedefinite, între ploi şi stofe

ştiu, ea ar spune că ai plecat, eşti aici? ar trage de tine
nu, e decât frank zappa în tricou mulat şi cu mustaţa
deasupra noastră, acoperişul unui umbrar, şi amănuntele
se topesc migălos, se desface o siluetă fină de altă
siluetă şi iei o carte, mereu iei o carte şi citeşti sub
soarele dat cu roşu în tabloul ăsta de camil ressu cum
sunt toate tablourile dintre 9 şi 14 ani în care te gândeai
că lumea nu arată aşa, cosaşii sunt altfel, vezi destui
pe dealurile astea cu bucata de gresie la curea şi cămaşa
lipită de spate cum te-ai lipi acum de ea şi ai smulge
o tijă de iarbă cu seminţele aplecate şi trec femeile cu
coşuri pe cap ca în centrul africii, legăturile se duc la fel
peste tot şi poate până şi pielea e la fel în asfinţit

şi dacă te-ai fi născut într-o suburbie curăţică pe care
ai fi văzut-o mizeră, silueta de-acum ar fi altfel iar
poveştile exact ca vacarmul din jur, cioran nu mai joacă
fotbal cu cranii, ac dc scot în continuare albume şi iron
la fel, numai scorpions zice că se retrage, franz kafka are
un muzeu plictisitor lângă vltava, pe malul celălalt
spre castelul de pe deal iar ea se simte îngrozitor
cum m-am simţit şi eu în muzeul ăla cu prea mult negru
şi cu arbori genealogici lângă movile din pietre
aproape şi departe de o dramă micuţă ce a devenit
mare cum sunt poeţii născuţi în suburbii, ei au chestii
de spus celor mai mulţi dintre noi, chestii impregnate
în ochii pe care-i privim imediat ce unul citeşte despre
alte drame mărunte şi emoţiile se plimbă de la ochi
la ochi, au timp să se propage ca o boală a blândeţei

eşti un fallen angel dintr-un comunism natural, spune
ea şi râde, regretele tale comice sunt fapte apostolice
şi transpiraţia o biblie apocrifă în coperţi din coajă
de stejar, râd şi eu, am învăţat că ironia e ca o fotografie
descoperită într-un volum de lirică iugoslavă lângă un
poem care ţi-a ridicat părul atunci, un poem cu siluete
subţiri în care totul rămâne la fel, oamenii mor şi rămân
în viaţă, sunt atât de tineri cât vor ei o lună apoi, altă lună
atât de bătrâni cât vor cei pe care-i iubesc şi nimic
nu se schimbă sub un cer care nu mai e cer, în rest totul
e la fel şi fotografia asta, îmi trece prin cap, trebuie să aibă
un secret al ei, singura viaţă a ta s-a strecurat acolo şi
stă lângă cel mai bun prieten care te priveşte şi-ţi spune
ce se întâmplă acum, exact cum există tuneluri în timp
prin care te plimbi pentru a te feri de emoţiile prea tari
sau s-aştepţi o vreme într-o galerie, să dormi până ce
gândurile ei se limpezesc şi-ţi spune, e timpul să vedem
dacă cerul ăsta e adevărat sau e doar o bucată de poem
foarte frumos, dar scris de un poet care nu-mi place

Anunțuri

2 gânduri despre „o pictură pe creier, o aşteptare sau un poem

  1. esti foarte bun… imi place… probabil că eşti la vîrsta eficienţei maxime şi cauţi să-i tragi tare… sînt curios ce se va alege de tine peste 10 ani…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s