the past is a grotesque child

poate n-am să te mai ajut să urci în copac sau copacul
se va termina deodată şi eu, caraghios, voi privi cerul
mă voi preface că ascult păsările deşi va fi iarnă, sigur
că plaja va mai avea o vreme picăturile mele de sânge

adică se vor vedea chiar şi-atunci, îmi va fi frică cu toate
că sunt om mare şi oamenii mari au biciclete albastre
pe care zboară deasupra nisipului, dar nu voi pleca de-aici
mă voi roti o vreme să văd cum totul se face pustiu
cum se ridică valurile şi se strecoară printre stabilopozi
voi simţi tristeţea calmă şi undeva camera ta caldă
cu câteva cărţi aruncate pe pat şi bijuterii căzute
prin colţuri, mă voi întreba uituc câte pisici ai şi voi zâmbi
da, desigur, ai pisici, sau nu, nu vrei să-ţi dau un bonsai
să te ascunzi în el când nimic nu e verde? sunt aproape
călătoresc printre cei trei trecători de pe ţărm şi emoţiile
sunt ca acum douăzeci de ani când am văzut întinderea

apoi o să-mi zic că trebuie să-ţi aduc ceva, o limonadă
şi plăcintă de vişine, mă voi simţi penibil ţinând pachetul
în mâini ca şi cum n-ar exista altceva, voi traversa străzile
şi voi uita tot, chiar şi dacă mai locuieşti în oraşul ăsta
sau ai plecat demult, îmi place să cred că voi uita tot
măcar pentru câteva zile, e singurul lucru pe care nu
l-am reuşit niciodată, dar sunt sigur că tu mă vei ajuta
cu-atâta apă în jur nici nu e greu, o priveşti până când
simţi mâinile şi picioarele scurte, trupul cât un pumn
mă vei spăla ca pe un copil găsit printre movilele cu iarbă
uscată, mă vei întreba cum mă cheamă, cum mă strigă
mama şi eu voi ridica din umeri, dă-mi tu un nume
dă-mi miere pe-o farfurie şi haine mai moi decât carnea

nici asta n-am încercat, să mă pierd printre necunoscuţi
să spăl parbrizele la o intersecţie ca să-ţi cumpăr
brioşe sau madlene, să fur din buzunarele turiştilor
şi-apoi să dorm câteva ore în răcoarea dintre amforele
din muzeul de istorie, să aştept un timp până cresc din nou
şi te pot iubi ca un om mare care zboară în maşinile albastre
abia atingând asfaltul, se duce la o slujbă mereu plictisit
aşteptând pauzele de masă şi surâsul cald al celor din
birourile de sus şi de jos, se dă cu parfumuri scumpe
şi nu citeşte decât ziare, e nătâng şi simplu şi tandru
îşi aminteşte vag, ca dintr-o altă viaţă, că într-o vară
a udat plaja cu mult sânge după o ceartă stupidă şi se
bucură că sunt atâţia copaci lângă plajă, că oraşul acesta
ţine toţi oamenii în buzunare căptuşite şi, când se termină
vara, te-ajută să urci într-un copac oarecare şi tace

Anunțuri

7 gânduri despre „the past is a grotesque child

  1. Ferice de fatuca asta din intmplarile despre care scrii Dane, iti cam e la inima, dupa cum se vede cu ocheanul liber :p Ce mai conteaza frate niste sange varsat pe plaja daca dai peste asa dragoste si iti mai iese si asa inspirata poezie, heheyyy! Bafta, si la si la!

  2. dane, asta parca e scrisa de mine… inseamna ca sauferim de aceeasi nevroza…. si eu am fost un copil gasit printre tufe de bozii… si de-aia mi se pare mangaietor de frumoasa poezeaua asta, fiindca ma reprezinta… intelegi tu unde bat…. e vorba de filoanele existentiale care uneori se mai intersecteaza si ne dau senzatia de deja-vu…. si alte aiureli….

  3. vasea, contează, îţi zic eu. literar vorbind. iar fătuca poate fi doar un produs al imaginaţiei, dar tot ferice sper să fie. numai bine!

    liviule, tot timpul vorbesti de nevroza, mai, sicofantule! bine că ai avut şi tu un deja vu.

  4. …sau fatuca, reala fiind, ar sti despre toate astea si n-ar crede ca e doar produsul imaginatiei, produsul tuturor posibilelor sau realelor femei…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s