Râsul

Mulţi spuneau că sunt gemeni, dar pesemne că nu ştiau ce vorbeau. Stăteau într-o parte a satului unde se ajungea cu greu, asta numai dacă aveai treabă cu vreunul de-acolo, mai nimeni nu hălăduia fără rost. Prima dată am ajuns cu tata, în vârful căruţei cu fân, coboram din pădure într-o vară când încă orice ieşire din curtea casei mi se părea o aventură care-mi ţinea treze toate simţurile. Stătusem toată după-amiaza sub scoruşul unde credeam că se duceau toate fulgerele când ploua cu găleata, „la cornul caprei”, îmi zicea tata. Încercasem să mănânc scoruşe, dar cum toate aveau un gust sălciu, mă trăsesem lângă şirul de smochini ale căror roade abia dăduseră în pârg, dar erau mai bune decât scorușele seci. Mă uitam la caii care mâncau fără încetare şi, din când în când, căutau pierduți spre pădure sau peste orizont. Taică-miu cosise de zor fluierând undeva în pădure. Mă fascinau doinele alea pe care le fredonau ei, tata şi bunicul. Acum mi se pare că le ştiau numai ei, nu le-am mai auzit niciodată. Decât doina lui Codin, tăietorul de lemne prins sub un copac, pe care mama o cânta mai bine decât ei. Mi-au rămas în minte copiii lui Codin, urcaţi pe bordei şi privind către poalele pădurii de unde nu se mai întorcea nimeni.

Fânul îşi scutura sămânţa în ritmul hurducăturilor, eu stăteam în vârful lui şi cred că găsisem un nor pe care încercam să-l modelez cu puterea minţii. Uneori îmi ieşea. Am auzit un „hoooooouuuu” prelung, căruţa s-a oprit şi tata mi-a zis „stai acolo că mă duc până la Mănel”. Ăsta era unul dintre fraţi. Cred că avea de luat vreo bucată de fier pe care i-o dăduse tata s-o călească sau s-o ascută. Lache fierarul îmbătrânise şi nu mai vedea bine, se pricepea doar la pocit degetele. „Pe ultima coasă mi-a lăsat sânge, nu s-a dus decât după trei zile de cosit, sânge al dracului de ţigan.” Mănel lucra prin Strehaia, pe la vreo fabrică din cele câteva. Una pe care mi-o închipuiam în fel şi chip, mereu altfel, depinde ce mai vedeam pe la televizor sau prin ziare şi reviste sau cum vroiam eu să modific realitatea în momentul ăla. Rămăsesem cu obiceiul ăsta de când mă uitam în foc, fascinaţie pe care am avut-o încă de când eram ţânc. Mama se tot învârtea prin curte şi lăsa oalele să fiarbă la focul lângă care o tuleam imediat ce scăpam de privirile blânde ale bunicului ce stătea ca un rege fără vârstă pe un pat în sala unde puneau mesele de praznic, avea un punct strategic de unde supraveghea toată curtea. Cu timpul, mi-am dat seama că toţi bătrânii făceau asta de cum începeau să se mişte mai greu, se aşezau într-un punct de unde puteau vedea şi supravhegea tot ce se întâmplă în jur. „Sofieeeeeeeeeeee, vezi că iar se duse ăl mic la foc!” Stăteam ciuci sau pe un scăunel, priveam focul şi, în mintea mea, lemnele care ardeau erau cetaţi. Oamenii fugeau de colo-colo încercând să-l stingă sau să scape de vipia lui. De câte ori trecea pe la noi, vărul meu, Mihai, arunca pe sub zâmbete „ăsta o să fie un mare piroman”, eu nu ştiam ce e aia şi zâmbeam şi eu, „tu nu ştii decât să fumezi şi să mergi pe bicicletă” îmi spuneam în gând.

Mănel a venit către tata sărind peste prispă. Casa, pusă pe-o rână pe coastă, pe un beci din pietre de râu, era ca o cetăţuie. Curtea goală şi fără iarbă arăta dezolant sub mersul domol şi cam împleticit al stăpânului. A bătrână, Polina, i-a privit tot timpul de pe prispă. Au vorbit până s-au apropiat de câruţă, „până la toamnă poate reuşeşti, Mănele”. „Nu, Gheorghe, mâine, nu te ţin eu mai mult, ce dracu! Iete ce ţi-a crescut ţâncu’” a zis uitându-se la mine şi încercând să schimbe vorba, „ia, ridică-te, bă, în picioare să văd şi eu câte palme ai” dar eu nu l-am ascultat, abia când am pornit către casă am bâiguit un buna ziua pe care uitasem să-l spun la început sau la despărţirea de Mănel, mă simţeam vinovat, o să zică omul că nici nu ştiu să vorbesc. „Aşa m-a dus cu vorba şi-acum o săptămână” a zis tata ca pentru el, apoi „nu mai lasă şi ăsta băutura aia”.

Mănel Muscalu era un bărbat bine făcut, deşi înalt şi cam deşirat. Cred că pe-atunci a început să se subţieze. Când erau flăcăi, tata şi Mănel erau buni prieteni. Tata mi-a povestit până acasă ce drăcii făcuseră ei în tinereţe, mai târziu mi-a arătat o fotografie de la nunta lui Mănel, luase o femeie mărunţică şi frumoasă, care l-a părăsit după o vreme din cauza băuturii. „Te-ai subţiat ca gâtul sticlei, Mănele”, l-am auzit, după o vreme, pe Costică Breazu. Mănel venea de la Strehaia aplecat spre bicicleta aplecată şi ea spre el. „Ăsta şi-a luat bicicletă să aibe de ce să se sprijine”, l-a ajutat Fănică Iorgu, de pe banca de la poartă. Mănel era printre primii navetiști cu bicicletă dintre cei care lucrau la Strehaia. El şi cu Nicolae Călina. Ăsta din urmă lucra la fabrica de cărămidă. Când era treaz, aducea şi câte-o cărămidă sau două prinse cu sfoara în spatele şeii, căra la ele de ani de zile, voia să-şi facă o casă, asta pe care o avea stătea să cadă lângă secţia de tractoare din capul satului. Pe copiii lui, Dida şi Gheorghiţă, i-am cunoscut în moara veche a lui Giurescu. Mergeam cu moara pe mările lumii însoțiți de piratul cu picior de lemn, Long John Silver, căutam comoara lui Flint şi mă certam cu Mihai, fiul morarului, care să fie Jim Hawkins. Deseori, eram fiecare câte-un sfert de oră ca să nu ne supărăm. Dida şi Gheorghiţă erau nişte ciudaţi. „Fată, arată-i şi lu’ băiatu ăsta puţa ta”, i-a zis Gheorghiţă. Soră-sa n-a vrut, mi s-a părut şi firesc, dar după multe insistențe a răspuns, ca să scape, „dacă mi-o arată şi el pe-a lui”. Când am auzit, am zis că n-am şi-am dispărut pe sub curelele care duceau de la motor spre roţile valsurilor. La câtva timp, Gheorghiţă, de data asta singur, m-a întrebat „serios, tu chiar n-ai puţă?” şi-a vrut să mi-o arate pe-a lui, dar i-am zis să mă lase în pace că-l bat de se cacă pe puţă şi cred c-am fost destul de convingător. După vreo zece ani, Gheorghiţă a băut cu lăcomie sodă caustică la o nuntă prin Creţeşti, un sat din apropiere. Cineva pusese sticla lângă cele cu vin din beci, altciineva o luase la repezelă s-o ducă la nuntaşi. Nefericitul a mai trăit o vreme cu furtun în el, apoi s-a stins.

Când se îmbăta, Mănel venea tocmai de la Strehaia, drum cam de zece kilometri, rezemat de bicicletă. Doar dimineaţa trecea ca vântul spre serviciu, cu părul vâlvoi sau vârât sub veşnica bască a bărbaţilor. Doar câţiva, mai fuduli, purtau pălărie. Vedeam o siluetă prin întunericul care-l apuca des, mai ales primăvara devreme şi toamna târziu. Se mai oprea, bâjbâia pe lângă bicicletă până dădea cu mâna de sticla pe care, când era norocos, n-o spărgea. Vara se mai oprea prin văi şi trăgea un pui de somn ca să mai rămână vreo două ore în birt. Apoi se ducea spre casa unde maică-sa, Polina, îl aştepta tăcută şi resemnată. Fratele lui, Titel, beat şi el de cele mai multe ori, îl bodogănea. Cel pe care mulţi îl socoteau geamănul lui Mănel, n-a lucrat niciodată. Era cam sălbatic şi chiortui, cum zic oltenii, dacă nu zic că se uită cu un ochi la făină şi cu unul la slănină. Stătea pe lângă casă, mergea cu vitele la păscut şi bea de pe unde apuca şi ce apuca. Chiar şi spirt. Era mai mărunt şi îi cam ştia de frică lui Mănel, se dădea la el numai când ăsta era mai beat decât el, altfel era pocnit şi a doua zi trecea învineţit şi ruşinat, cu capul în pământ, pe lângă vecile cu burta suptă de foame.

I-am văzut doar o singură dată pe-amândoi. Începusem să bat satul cu picioarele, ajungeam rareori prin Muscălani, partea aia de sat unde stăteau ei. Era o uliţă ce cobora de la biserică spre matca Bogabiei, care avea apă doar când torenţii se stângeau de pe coaste şi dădeau buluc către sat. Îmi plăcea să merg pe-acolo doar când voiam să văd câte feluri de pământ are satul. Începea cu nuanţe închise, spre negru, pe uliţa care se adâncise din cauza apei şi a tractoarelor ce târau lemne dinspre pădure. În malurile care se formaseră pe laturile uliţei, se putea vedea cum se sedimentaseră straturile. Lutul jos de tot, apoi nisipul, pietrişul şi deasupra pământul în amestec, galben sau maroniu, apoi ăla negru, cleios un pic mai jos şi afânat spre iarbă. Matca avea mult nisip şi tot felul de obiecte aduse de ape. Apoi, după ce treceam de matcă şi începeam să urc către Muscălani, în drumul spre pădure, pământul era galben nisipos sau roşiatic cu bolovanii arşi de soare ca nişte cărămizi făcute de un nebun. Casa Polinei era sumbră, cu prispa de deasupra pietrelor intrată în putregai, cu pereţii coşcoviţi sub acoperişul din ţiglă pe care creşteau muşchi sau chiar plante. Nu se mai schimbase nimic la ea de când se măritase Polina cu un bărbat care murise curând după naşterea celor doi băieţi şi nu mai ştia nimeni ce nume purtase, poate nici Polina nu mai ştia în tăcerea ei. Dumunica, un picap şui încerca să culeagă de pe plăcile de vinil câte o voce şubrezită de zgârâieturile timpului. Vreun Dolănescu, Sinulescu sau vreo Ciuculete sau Ciobanu se chinuia să lălăie amarnic un cântec ce începea să fie expresiv tocmai datorită efectelor speciale date de picapul rablagit. Cred că asta a fost iniţierea mea în muzica punk. Dar pe fraţii Muscalu nu i-am văzut împreună prin curtea casei sau prin jur. Parcă se fereau unul de altul. Singura dată când i-am văzut împreună, s-au întâlnit lângă pinii din faţa bisericii. Mănel se clătina şi îşi căuta bicicleta din priviri. Pe vremea aia, contingentul de biciclişti se mărise. Gigi Marx îşi luase şi el obiceiul de a da din pedale spre gara de la Strehaia unde dracu ştie ce lucra. Ăsta era fel de Buster Keaton al satului, dar unul cu părul creţ şi mare, semăna la freză cu băiatul ăla de la Bonney M, doar că, spre deosebire de ăla, care râdea tropical şi sărea în sus ca maimuţele din Cartea junglei, Gigi Marx avea faţa înlemnită într-o tristeţe inexplicabilă. Doar când era beat vorbea, deseori mai mult pentru el. Şi scotea din gâtlej un râs undeva între behăitul unei capre şi urletul unei drujbe, totul sacadat şi ritmic, cum numai în zona electropsihedelică împănată cu teme africane am mai întâlnit. Râdeam de mă prăpădeam numai auzindu-i râsul. După ce m-am obişnuit cu el, nu mai râdeam, doar îi cercetam zona suprarealistă spre care se îndrepta cu ingenuitate. Un alt călăreţ al celor două roţi era Aurel Vlaicu. Asta era poreclă, dar nu ştiu de unde i se trăsese. Spre deosebire de aviator, ăsta nu voia să zboare deloc, ba din contră, dădea molcom din pedale şi abia se mişca, în nădejdea lui avionul ar fi rămas nedescoperit. Poate pentru că Aurel nu bea niciodată şi deci nu era înzestrat, n-aveau cum să-i treacă idei năstruşnice prin mintea lui cuminte. Şi mai erau şi alţi biciclişti. Cel mai acătări era văr-miu. Îşi luase o cursieră cu care făcea rar naveta, mai mult se plimba şi-şi prindea cracii evazaţi ai pantalonilor când uita să-i tragă spre genunchi.

Şi cum căuta Mănel bicileta cu privirile, a dat peste Titel, care venea beat dar hotărât către zona în care ăsta se ducea când în faţă, când în spate, când spre vreo latură în tangoul lui cu umbra lungită de soartele ce dădea să treacă dealul de deasupra primăriei de la Greci. Titel a venit, l-a înşfăcat de piepţii hainei şi a încercat să-şi arunce privirea lui de un albastru de spirt medicinal spălăcit de ţuica de corcoduşă în balta căprui spre roşiatic de cărămidă sau de rom ieftin a ochilor lui Mănel. N-a avut cum să facă asta pentru că, una la mână, Mănel avea ochii mai mult închişi, a doua, Titel era chiortui şi privirile lui pătrunzătoare s-au dus ca bumerangul pe lângă una din urechile uscate ale lui Mănel, aşa că s-a întors liniştită în globii de unde plecase. Astfel, părând că priveşte în locul de unde răsare luna beţivilor, Titel i-a spus printre dinţi cu o ură strânsă mulţi ani în coşul pieptului „cej ţ-zam zbus eeee eeu sză nu mai beiiii, măăh?” Şi-a încercat să-l pocnească, dar cum nu mai avea putere, s-au prăbuşit împreună pe acele uscate de pin şi cred că i-a luat somnul. Doi fachiri adormiţi.

Am râs mult pe seama acestei scene, dar în sinea mea râsul avea o tristeţe ciudată. De ce se urau fraţii ăştia până la urmă? Dacă se urau, aşa cum mi se părea mie. Pe asta mi-a lămurit-o Moş Itu, bătrânul care m-a învăţat pe mine să citesc ca să poate afla şi el ce scriu ziarele pe care poştaşul i le-nfigea zilnic între două scânduri ale porţii. Vedea foarte prost şi, din pragmatism, m-a pus la muncă. Scriam în fiecare dimineaţă rânduri de buchii şi Moş Itu îmi aplica, dacă nu greşeam niciuna, ceva între U şi V, un semn caraghios pe care aveam să-l reîntâlnesc la şcoală pe caietul de teme. Moş Itu era cel mai nebiciclist om al satului. Prinsese două războaie în oasele lui pe care le culcase deseori pe zăpadă. Fusese o vreme, după război, primar. Apoi, când reumatismul l-a prins din urmă şi n-a mai putut să meargă, s-a pus în ghrădina sub măr. Unde am venit şi eu mai târziu să mă înveţe să citesc ca să afle ce mai scrie în Scânteia. Dar mai mult nu asculta ce citeam eu. Fie pentru că citeam prost, fie pentru că, orice ar fi făcut Ceauşescu, era ca şi cum mergea veşnic în aceeaşi vizită de lucru în aceeaşi ţară, Moş Itu privea pierdut spre zare şi, rar, mă corecta când pronunţam greşit vreun cuvânt, „Dănucule, nu vezi că-s eu destul de pocit, ce mai poceşti şi tu cuvintele?” Avea, rareori, accese de vitejie, înşfăca cele două cârje şi, cu-aceiaşi îndârjire care pe mine mă amuza şi mă întrista, ţinea morţiş să-şi ia porţia de supliciu. De pe uliţa unde stăteam amândoi, la câteva case unul de altul, până la şoseaua asfaltată, făcea vreo două ore. Mişca un picior o jumătate de pas, apoi îl trăgea şi pe celălalt. Strângea din dinţi şi, cu un zâmbet neînţeles pe faţă, îmi tot povestea din tinereţile lui tot felul de lucruri care îl făceau să-şi tragă picioarele alea după el cu şi mai multă energie. El a fost pentru mine un fel de Forrest Gump. Când mă uitam în urmă, vedeam urmele în ţărână, ca şi cum ar fi trecut un tractor c-o roată. De câte ori încercam, cu alţi copii, să imităm urmele roţii de tractor pe zăpadă şi puneam călcâiul unui picior în adâncitura interioară a celuilalt, îmi aminteam mereu de mersul lui Moş Itu. Ne aşezam pe bancă la şosea şi aşteptam să treacă şareta poştaşului, unul Frimu. „Nu I.C. Frimu, ăla a murit cu mâna pe sirenă”, zicea Moş Itu şugubăţ, amestecându-i intenţionat pe Frimu şi Roaită, ca să mă ia în băşcălie. „Frimule, ţi-am furat din drum, dar ţi-l dau înapoi când vei îmbătrâni, n-avea grijă”. Iar Frimu nu se lăsa mai prejos, „dom’ primar, să nu uiţi să-mi dai adresa din cimitir ca să vin să iau coletul cu drumuri furate”. „Al dracu’ comunist, are colţi de vrabie”, îmi zicea Moş Itu pe când Frimu trăgea iapa de hăţuri şi îi scăpăra crupele cu biciul.

Aşa că pe Moş Itu îl întrebam când aveam eu ceva nelămuriri cum ar fi asta, cu Mănel şi Titel. Mi-a zis că ura asta vine de la râs şi, când a văzut că mă mir, mi-a povestit, într-o chindie, o istorioară. Întâi mi-a zis „te du la draga mea de Aglae şi spune-i să-mi facă ceaiul şi ţie să-ţi dea un compot, o dulceaţă sau miere ca să-ţi îndulcească povestirile mele năroade”. După ce m-am întors, mi-a povestit cum „cam prin cinzeci şi ceva, cred că murise Stalin, ăla rău de la Moscova despre care ţi-am mai povestit cu războiul, eram în vale, pe matca Bogabiei să fac puntea aia, bunica ăsteia de-acum. Oamenii săpau de zor şi eu vorbeam, la asta m-am priceput toată viaţa, că aşa e lumea făcută. Unii muncesc ca dracu, alţii le cântă sau le vorbeasc, ba-i mai şi înjură să le dea forţă dacă nu au băut îndeajuns ca să muncească de nebuni. Şi-l văd pe Mănel cum venea de pe coastă. Mă uit la el, zgârâiat ca dracu, cam vânăt pe la ochi şi cu sânge la colţurile gurii, n-apucase să se spele ca lumea. «Ce-i cu tine, Mănele, ce e, mă, cu capul tău, i-am zis.» Şi mi-a povestit că fusese la nuntă şi că se-ntorsese tuflit rău de cât dăduse pe gât. Pe vremea aia, era o fântână prin dreptul fabricii de băsămac, să-l întrebi pe tac-tu că el o ştie. Fântâna veche se dărăpănase şi, deşi puseseră oamenii nişte mărăcini în gura ei ca să nu se ducă animalele în fundul pământului, groapa ei tot mai era de vreo câţiva metri. Şi Mănel mi-a povestit. «Dom’ primar, mă întorceam asară de la nuntă, pe întuneric, şi zâc că s-o iau pe matca la deală ca să nu mă mai vadă lumea drojdit, dar cum fac şi dau în crovul fântânii. Trecui prin mărăcini până jos. Încercai eu să ies, mă chinuii, dar nimic, nu reuşii. Cum săteam să-mi mai trag sufletul, căzu unu’ peste mine. Speriat, îl luai la palme amestecate cu pumni, până când, de sperietură, scăpai dracu de-acolo şi ajusăi acasă. Da’ ca dracu m-am speriat, iete şi-acu tremur. Da-l bătui, fie mama lui a dracu de câine de om, îl bătui de moarte. De frică, da’ de moarte!» Era, ce-i drept, cam speriat omul. Ăştia de la pod începuseră să râdă pe-nfundate. Hai, hai, daţi-i drumu la mâini, nu la râs! Nu mai trece decât vreo jumate de oră, când apare altu făcut zdrenţe de pe coastă. Mi s-a părut că e tot Mănel, dar când m-am uitat la el era bătut mai rău. Pe unde dracu să fi trecut înapoi fără să-l văd? Pe după sat, prin pământ ca orbetele? Şi se mai bătu încă o dată de e bătut mai rău?” „Orbete?” l-am întrerupt eu. „Un fel de cârtiţă, Dănucule. Aşa, şi când mă uit mai bine, era fratele lui, Titel. «Cu tine ce dracu mai e, mă, Titele.» Ăia de la săpat au rămas cu bărbia în săpători, mă uitam şi eu ca prostu’. «Eeeeeee, zice Titel, don primar, păi o păţâi asară. Mă-ntorceam de la nuntă şi o luai pe matcă ca să ajung mai repede.» «Lasă, dracu, spune că erai criţă», i-am zis eu. «Şi căzui în fântâna aia de la fabrică şi-acolo dădui peste unu’ care începu să dea în mine. Mă speriai ca dracu, da’ dupa aia… să vez’ ce e pe el, dacă eu sunt aşa şi-aşa, pe el îl făcui praf. Dădui în el ca-n animal, cre’că mult n-o mai duce.» Ăştia de la muncă deja se tăvăleau pe jos de râs. Da, se bătuseră ca orbii în bezna aia în groapă. Şi de-atunci, de când Mănel a ieşit mai puţin şifonat că Titel luase mai multă bătaie, fiind mai mititel de statură, s-a tot râs pe seama lui. Ani întregi. Vezi tu, când râde lumea de tine, chiar dacă nu ai nimic lipsă, începi să te simţi ca un pocit. Ca şi cum n-ai avea o mână sau un picior, ai fi ieşit din rândul lumii şi ea, tâmpită cum e, de parcă ai avea nu ştiu ce vină, îţi zice într-un fel ca să râdă de tine. Şi de-atunci îl urăşte Titel, că l-a făcut fra-su de râsul satului.” Aşa mi-am dat eu seama de ce uneori, când râdem, e ceva trist în râsul ăla. Ceva din noi spune că n-ar trebui să râdem, se revoltă şi se întristează. Multă vreme, nu prea am avut habar ce, dar am tot încercat să-mi explic. M-am bucurat când am dat de râsu-plânsu’, dar mi-am dat seama că tristeţea, plânsul ăsta de-mi tot ocupa gândurile, e mai adânc, e al omului ăla vechi care nu ştia să râdă, era mai mult speriat de lume şi cam fugea, se ferea din neştiinţă şi nu râdea de nimic şi de nimeni, doar se uita grav la lumea asta şi încerca s-o priceapă. De-aia, din când în când, cred că ar trebui să nu râdem deloc. Cum facem, din creştinism, cu mâncarea, ţinem post ca să ne curăţim.

Anunțuri

7 gânduri despre „Râsul

  1. Scuza-mi ignoranta , acum am vazut ca ai publicat si mai mult decat atat, ma consolez macar cu gandul ca am recunoscut un talent la prima lectura:), succes in continuare.

  2. merci, oana. stai calmă, n-ai cum să-i ştii pe toţi ăştia care dau în taste pe plaiurile noastre. aşa că nici vorbă de ignoranţă.

  3. Ei, viata ta toata-i un roman si la batranete tare mi-ar mai placea sa il citesc………….!!!

  4. de acord, dar cine să-l scrie? vorba bancului cu manole: ce să fac, ană, fac un zid. te bagi?

  5. şi cum ţi-am spus: capra era pe urs…. lucrează puternic la autobiografie, nu mai pierde timpul….

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s