prin buenos aires. spre sinoe

ar fi fost murdar sau crud, ai fi hotărât să înfigi ceva ascuţit
nimeni nu înlemneşte dintr-atât, nu cresc din el viermi cât
inima, nu se desprinde cu-atâta uşurinţă de pernele celorlalţi
şi orice criză îţi lărgeşte pieptul spre nepăsarea din fiecare

dimineaţă, când frânturi de vise se zbat cum vezi că se zbat
peştii aruncaţi în praf din cârlig în sâmbăta trecută, cum s-a
zbătut sabato. scurt. şi răsuflarea lui a intrat în tine, aşa arunci
un peşte prea mic înapoi în apa tulbure. mila e o moarte
în care te întrebi câtă ipocrizie se întinde pe faţa ta, oamenii
trec şi îşi dau seama, poate le vine să înfigă ceva mai crunt
după cârligul înghiţit, ochii lor se măresc de efort, ochii tăi
se micşorează şi mă priveşti, apoi te uiţi la el cum se lăfăie
mare şi trist în fascinaţia propriei cărni, cum se mândreşte
cu o curăţenie vulgară şi tace, deşi noi ştim ce spune, ce-i
trece prin creierul ca o brânză franţuzească, mucegaiul din
creierul meu e nobil, e o cultură a crimei şi a indispoziţiilor
dar nu-l mai luăm în seamă, e mort şi nemilos cu cei rămaşi

în ziua următoare ai respirat greu o vreme, era o graniţă
prin care aerul trecea orb şi nu se ducea către sânge
se plimba prin tine cu mine cu tot, visam că plutesc şi rujul
de pe intestinele tale era frumos, avea solzi, încerca să
mă prindă în braţe şi să mă împartă cum se întâmplă zilnic
şi afară, dar nu vreau să vorbesc despre asta în faţa lor
nu ştiu de când stau aici, de când privesc detaşat ce se
petrece cu noi, martori ai risipirii despre care nu facem
raport, nu semnăm, nu luptăm cu ea în numele neliniştilor
în numele unei cifre unice în care nu mai există identităţi
nu colaborăm cu securitatea celorlalţi şi nici cu fierea ce
se scurge în literele lungi pe care nu le scriu niciodată
nu credem în curăţenia celor care mărturisesc, e mai jegoasă
decât limba ticăloşilor, se înfige în mâlul din creierul nostru
şi creşte, facem din toate o ikebana a crimelor nefăptuite

dar moralitatea e ultima noastră grijă, ultimul câine hrănit
din mila cu care suportăm dispariţia, din frica ruptă de orice
context, de orice halcă posibilă în care bacteriile îşi au
moralitatea lor într-o linişte prescrisă, înşirată în toate cărţile
lovită de trecători la toate semafoarele, scursă din ţevile
de eşapaj şi din zâmbetele celor ce se îndreaptă spre grădiniţa
din cartierele mincinoşilor, bărbierită în orice dialog despre
fericire şi bunăstare, despre plaje şi magazine prin care
se plimbă siluete al căror contur e abia aşteptat de-aceleaşi
bacterii care le ajută să se mişte mult mai multă vreme
decât moralitatea ar spune că merită, de asta visezi de câteva
zile cum de cârligul din ultima ta zi de pescuit stă atârnat
sabato, e primul peşte prins, e răcoare, îl arunci în praf şi
priveşti în jur, nimeni n-a văzut nimic, aşa e bine să omori
cu o discreţie cu care alţii se joacă în filmele pentru copii

Anunțuri

2 gânduri despre „prin buenos aires. spre sinoe

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s