ea stă lângă pat, e o portocală

am în minte o plajă de zgură de unde privesc
cum se măresc obsesiile, pulsează, sunt inimi
proaspăt scoase din animale, trebuie să crească repede
dar rămân la un moment dat la aceeaşi dimensiune

şi nu, numănui nu-i pasă ce rochie poartă ea
pe lângă zidurile spălate de soare
e o fată mică, pulsează ca o inimă
în rochia ei, în pielea ei, o membrană de ou
în care linişte îşi taie pieliţele de la picioare şi cum
rămâne pe gânduri cu pensula de ojă deasupra unghiei

uneori, sub sprânceana ei era un deşert, alteori
o beţie peste care presăram zgură
citea poveşti despre cum se înstrăinează oamenii
devin un plămân ce împinge muzica spre
o dragoste absentă care ne fute pe toţi, câţiva distruşi
care mai rezistă lângă pânza apei, lângă stuful
aplecat de vânt, lângă mâna care ne mângîie

nu m-am gândit niciodată de ce te întreabă
cei care cred că vor înnebuni
dacă vei merge să-i vizitezi şi le vei duce portocale

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s