uneori e prea clar

nu ţin minte când sunt copil, sau nu, mai repede
îmi amintesc când sunt mare şi fiecare
ştie ce are în cap, ne ocupăm cel mai mare colţ
furăm cu flexul pe care-l înfigem în metal

răzbunarea cu gust de scorţişoară şi unt vegetal
verificăm gâtul acesta subţire, e rezistent
e un zid cum ar fi zidul dinspre copaci
acolo se-adună câteva fantome şi, cu fustele ridicate
privesc frunzele, aceleaşi femei puţin anoste

lăsăm ceea ce e greşit într-o farfurie
nici nu ţii minte, tabloul cu schelete e la tine
am mai crescut de-atunci, am alte oase
toată vederea, grimasa, adaptarea la buşituri
casa ta e la fel, parcă n-ai mai trecut pe-aici
sau mi se pare mie că atletismul e forma
prin care ne trădăm ironia şi partea necunoscută
din căpăţâni, fuga din locurile care ne spun prea multe

s-au strâns în tine toate femeile şi gata

Anunțuri

2 gânduri despre „uneori e prea clar

  1. uneori e prea clar că uităm viaţa însăşi de unde a izvorât, copilăria ne-o aşezăm pe-un taler şi o cântărim mereu cu ce a mai rămas din noi, neştiind că o să ne urmărească toată viaţa aprecierea noastră infimă…

    pe-asta nu a trebuit să o citesc decât o dată ca să o înţeleg. (poezia)

  2. poate că nu e un lucru atât de rău, adică ar trebui să răspund, inteligent foc, cu dictonul ăla „uitarea e modul în care memoria ţine minte ce ni se întâmplă”. şi dacă ai citit doar o dată ca să înţelegi… e de bine?

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s