inside my pretendings

planăm foarte încet, până aici nici o deosebire
suntem obişnuiţi să ştim că limitele sunt insomnii
ceva subteran le face să pară sferice şi pline cu apă
dar nu sunt cu nimic mai prejos decât paraşutele

trupelor de desant şi când punem picioarele pe pământ
împingem cu forţă în somnul care se apropie

da, absurdul începe cu noaptea interminabilă
în care ascult cum ne ruinăm, e un fel de-a spune
trosneşte ceva cum se întâmplă clădirilor la cutremur
şi vraja asta nu se desprinde de cearceafuri, pereţi
până când plutesc, e singurul lucru verificat în timp

regret uneori că nu putem face nimic fără lipituri
până şi lupta cu micul dejun mi se pare o lecţie
deşi e atât de departe încât e greu de crezut că stăm
până atunci, doar privim toate obiectele lipite
într-un spot despre copii cu deficienţe

ştiam că azi îmi va fi rău, foarte rău, că voi face
drumul până la toaletă de câteva ori bune
aşa se întâmplă când vine ora h, vomăm, risipim
energia pe gresie, târâm picioarele apoi împingem uşor
şi ne desprindem spre cea mai tâmpită luptă

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s