eclipse bell of flash or hate

şi atunci se petrece altceva, altceva face demenţa să treacă, să cadă de pe nisipul rece în pământ apoi să mă arunce în apă şi când înot spre negură cu ochii la lună să simt cum altceva îmi intră în apa corpului şi se întăreşte, se răsuceşte şi întreabă câţi ani ai, câţi ani ai, geme, rupe, are dreptul să fie furios şi nu e, mai degrabă se duce înfundat spre măduvă

sunt prea departe de plajă şi nu se mai vede nimic doar focurile pâlpâie, înotul e o barcă cu gura închisă către cer în timp ce eclipsa se roteşte în stomacul lunii, o feliază şi o întinde, lumina se târăşte pe lângă mâini şi nu mai sunt decât o aşchie pe luciul apei

nu se mai clinteşte nimic o vreme, prăbuşirea are o limită jos şi una sus şi toată vârsta din lume stă între cele două limite, un geam în care îmi vad faţa plină de ură din luciul apei, ăsta e semnul, toţi muşchii se relaxează şi intră în altă viaţă ca un pumn după un făt ce trebuie dat afară. ştiu că asta poate fi iubire şi poate aştepta să se usuce toate gândurile care o încolţesc şi mi se pare că văd, e altceva, altceva ce mă lasă să văd

rămâne furia magnetică, o presimţire de femeie culcată într-o parte care mă întreabă ce vârstă am fără să observe cum furia e în fiecare cută a pielii şi tot acest spaţiu de sub eclipsă pe care trebuie să-l umplu doar cu mine, să îndes cu mine în el până când e un sac umflat, ştii, de la o vreme am început să mă stric, mă uit la mine şi lumina topeşte putregaiul şi locul rămas curat e urât, e o eclipsă care mă îndreaptă spre mal pentru că e aşa de uşor să fiu altceva

să tai şi să despart părţile care nu se prăbuşesc de ceea ce nu se mai vede apoi se vede din nou şi mă recunosc, ştiu dacă mai pot înota în eclipsele care urmează lipit de apă ca ura, furia şi dezastrul acesta aparent care mă face fericit

Anunțuri

3 gânduri despre „eclipse bell of flash or hate

  1. un geam în care îmi vad faţa plină de ură din luciul apei l-aş vedea aşa – îmi văd faţa plină de ură în luciul apei
    mai ales pentru a aerisi zona ca să respire acele două limite ale prăbuşirii, care ca idee sunt f faine, mai ales limita de sus a prăbuşirii (şi nu e locul din care se cade, e doar unul dintre cele unde se poate ajunge)

    aici e un polaroid sepia (polaroid pentru că se mişcă pentru a apărea imaginea, se agită şi apoi se calmează, iar sepia pentru că aşa era pt mine, ca şi culori, eclipsa)
    din care îmi mai place şi banda de jos, adică îndemnul final, tristeţea cuvântului fericit în acest context ţi-a ieşit bine

  2. Poate nu pic eu pe stare, dar este multă autoreferenţialitate şi asta mă încurcă. Adică, de fapt, mă încurcă faptul că autoreferenţialitatea în loc să fie frustă e, uite, înţesată de un mecanism de imagini care vin din toate direcţiile. Şi ambiguizează. Poate nu pic eu pe stare.

  3. voi modifica acolo, zung, cred că ai dreptate. ăsta e pericolul când imaginile, cum zice şi donottounchme, glisează ca într-un mecanism. cât desprea limite, aşa le gândisem şi eu, tot ideea cu limita de sus m-a furat. să acceptămşi polaroidul, mecanismul ăsta care a distrus aşteptare, nu şi eclipsa.

    donot, cred că şi la textul cu criminalul din rimini se mergea tot pe anbiguizare, nu asta e problema sau nu asta cred că te-a deranjat. o fi „abisalitatea” asta psihologică de vină. sau faptul că e scris sub zodia furiei.

    mulţumesc pentru semne, frumoşilor!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s