descent psychosis of the mountain

praful şi drumul, destule motive să ne oprim, am plecat într-un acces de panică şi mă vedeam tot lângă tine, o oglindă pusă pe ziduri cum credeam demult că avem în noi, că oamenii cu corpuri deformate sunt mai buni sau tot amalgamul acesta pe care nu pot să-l explic, poate sunt doar nebun, somnul în iarba verde te umezeşte şi-ţi ia minţile, tresari la fiecare denivelare a bitumului, vezi până departe dar nu cu ochii. e bun acest haos, e violent tocmai când e calm

tensiunea nu explică nimic, încordarea şi înregistrarea stărilor cu o voce egală, oamenii râd cel mai mult când sunt disperaţi, când le ies din orbite minciunile, din cuptorul cald care în câteva zile va fi la fel, vor reintra în cilindrii de fier pe care se văd urmele de sudură, vocea egală trece prin ei şi se duce departe, setea încetează. sunt pe acoperişul teatrului, un peşte prin aer adulmecând piatra muntelui de la distanţă, distanţa cea mai nimerită pentru abandon

au rămas simţurile după voi lângă pachetele de ţigări şi sticlele goale, trebuie să plecăm, muntele aşteaptă doborât de insistenţa nervilor, curajul de a spune tot ce nu mai este de folos sau de a refolosi, acolo e vuietul din corpuri, va aşeza pietrele colibei, focul deja arde până când veselia din cenuşă se aşează pe carnea moale, nu suntem toţi aici dar cei pe care-i iubim vin curând. în cea mai calmă dispariţie

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s