răgazul narcozelor

vorbim ca orbii într-una din zilele lor fără mâncare despre întâmplări repetate în picăturile de apă de pe zidul din jur, strângem pulpele în jurul nostru, strângem găvanele ochilor pe tot ce prindem în setea zilei, se fac orele cât o lucarnă în care răcoarea mai are de stat iar noi îndurăm toată pânza de maci în scorbura nărilor

ne e foame, oasele înghit grădina şi sunetele seci ale plantelor, ne e o foame sătulă, verde, scursă din ura faţă de noi, pânzele aproape de pielea udă se coc în soare şi insectele roiesc dincolo de lumină, dar ce-am face cu foamea asta dacă am fi doar oameni care dispar şi nu au nevoie de ţinte precise, nu dau mâncare şi apă celor vii din ei

o înfăţişare narcotică se rupe şi se târăşte până la cea mai apropiată umbră, sălbăticia, rostul gemetelor, toată răcoarea care ne părăseşte, răul din pori şi mângâierea uitată. toate sunt aproape de visul care ne va cuprinde la noapte, zidul din jur e făcut să dureze plin de cuvinte, înecuri şi icnete, de aceea rupem din el cu mâinile

încercăm să rezistăm după ce omul de dincolo de zid a plecat, a mângâiat-o pe marta pe creştet şi i-a spus: ce frumos vorbeşti în ultimul timp, ce cald e atunci când ştii toate poeziile de la serbare şi foamea orbilor se măreşte, e cât o fetiţă care a luat azi vacanţă şi tace

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s