adevărul ei

dacă mergi pe albia unui râu secat, nu mergi niciodată în pace, e nisipul de sub tălpi şi pietrele, e liniştea ce vine din urmă în locul fostelor ape, gândurile care aleargă în voie precum peştii, dar hainele de pe tine curg anapoda, vestesc o vârstă nătângă şi udă de sub care carnea strigă după femei scăpate de la înec şi spre cerul alb sunt păsări vopsite de lumina înşelătoare. eu pot spune că adevărul acesta al meu nu e unul oarecare, râul a fost aici mulţi ani înainte de a mă naşte şi nici acum nu e străin de albie

dar adevărurile sunt lucruri cu două mâini şi două picioare, apoi cu patru şi cu opt, vârstele se fac mici când e vorba de noi, dar se multiplică pe oglinda apei când fiorul nu mai este cel de început, acea dragoste cu urme mari pe suprafaţa pământului negru sau a feţei tale brăzdate de frumuseţea şi lucirea tinerilor

numai că toate plantele crescute între timp nu sunt ale tale şi atunci adevărul începe să respire, se simte pomenit de vorbele argiloase şi îşi îndreaptă spre tine o parte din coloana flexibilă, o târâtoare care de multe ori se confundă cu albia

şi e o capcană să vorbeşti despre el mai ales când dai peste cineva care nu te-a ascultat în ziua asta, craniul lui mic a lăsat să transpire gândurile plecate din craniul tău, două pietre la mică distanţă puse fără să-i pese nimănui fiindcă o parte din ceea ce simţim e întâmplare şi dacă azi te vei întâlni încă o dată cu un fior sălbatic, marta, la locul ei de joacă, va vedea cum paşii se fac jucării de pânză, totdeauna plecările sunt cele mai frumoase dureri care curg

Anunțuri

3 gânduri despre „adevărul ei

  1. singura piesă din acest fragment frumos şi limpede care cred că merită un pic regândită/reformulată este: „vestesc o vârstă nătângă şi udă de sub care carnea strigă după femei scăpate de la înec”, mai precis de la la de sub care…
    iar aici „râul a fost aici mulţi ani înainte de a mă naşte şi nici acum nu e străin de albie” este cumva de la sine înţeles, e firesc să fie aşa, de aceea pare cumva adăugit. te gândeşti dacă păstrezi sau nu.
    oricum, aparte acest poem, nu doar ca atmosferă, ca sensibilitate şi ca adevăr poetic bine plasat printre piesele de adevăruri interioare şi exterioare, ca imagistică, ci ca feeling, este ceva aproape translucid aici, parcă ai merge prin tot felul de fluide şi nu te-ai mai opri. parcă deja cuvintele sunt dematerializate sau laşi să se vadă esenţele, sub formele lor mai puţin tangibile. aveam prin 2005-2006 această tehnică de desubtanţializare a cuvântului, de fluidizare a Literei. de atunci mi-a atras atenţia şi mă bucur că ai revenit, chiar dacă complet altfel, în matca asta. nu pot să nu resimt şi un fel de detaşare, chiar dacă finalul, şi nu doar finalul, vorbeşte atât de clar despre dureri, plecări, pierderi. dar şi despre lucruri/oameni/adevăruri care rămân indiferent de timpuri/ape.
    bună colecţia asta de scrieri cu final/moştenire transmis/ă copilei.

  2. p.s.
    precizez şi corectez: aveai prin 2005-2006 (nu aveam, am greşit mai sus). despre tehnica ta era vorba mai sus. în majoritatea „acvaticelor” sau cel despre „martin” etc.

  3. ela, am încercat ceva mai soft pe ţesătura fostelor „reţete”. mie mi-e încă incert rezultatul. dar de aia nu e tocmai bâjbâială, o duc la liman dacă mi se dă peste deşte, dacă nu… hehe, da, acvaticele alea antediluviene…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s