a doua zi nu mai aveam

din ziua trecută am rămas cu un câine, s-a ţinut după mine şi m-am împleticit, mi-a sărit în braţe, a stat lângă mine mai mult decât orice

e adevărat că un câine face prăpăd la masă şi nu se justifică nici ziua lungă, nici cele trei mese, fuga între constanţa şi alt oraş pe bancheta din spate şi firul de salivă scurs pe tricou până pe covorul de cauciuc, e prima clipă când deschid ochii şi te văd, teama rămâne să mănânce câinele, să-l îmblânzească din priviri, adică îi ies din cap pungi în care sunt oameni sau orice îţi poţi închipui că poate sta lângă tine vreme îndelungată fără să mişte

asta e cel mai rău, nemişcarea dă durerea din câine

sau coastele lui lipite de o cameră goală, sau, dar mai bine liniştea, noi ne lăsăm seduşi oricât mai iubim şi nu suntem pătrunşi de linişte decât atunci când nu mai există corespondenţe, când lipsim, dar fiecare ştie câte grămezi de pământ are în spatele capului

credinţa într-o violenţă, vigoarea din plantele albicioase, doar trecerea vântului prin lanul de iarbă lasă în urmă o senzaţie plăcută sau certitudinea că şerpii au solzi pe dinăuntru, stau ca frunzele şi ţin umbră celor care se întind pe fotoliu şi fumează fără să gândească ce oraş urmează, unde ne oprim, pe unde scoatem capul

credinţa în altă violenţă, un cântec frenetic, god is love, god is love, dar câinele ce e în toată povestea asta, marta, tu ce eşti în tot acest câine cu ochii lipiţi, cu maţe şi păr frumos, o stare frenetică în care adorm şi somnul e lung, e mai scurt, e o copilărie care nu merită trei mese pe zi, creşte prea repede

Anunțuri

5 gânduri despre „a doua zi nu mai aveam

  1. daca reprimi apolinicul din fenomenul religios, e prea..scurt, cum spui tu.
    daca recurgi la violenta limbajului, e tot o alta credinta, aceasta deconstructie .
    pana la urma, povestile sunt pt cei mari, ca oprire din descrescut

  2. dar de dionisiac n-ai zis nimic, adică o fi bine să rămână aşa au ba?! semn că vorbi bufniţa aia de pe umărul stâng sau îţi şopti ceva la urechea dreaptă. puţine credinţe nu mor, mr. do. aia de la urmă… e de-o strângere zdravănă de mână!

  3. dionisiacul e ok, oriunde ar fi, numa sa fie! mai ales in poezie. noi sa fim acolo

  4. hm, alegi cainele clasic, alternanta la fel de clasica a timpilor, pana si a dimensiunilor acelora din final – lung scurt. si totusi nu arata a animal dihotomic, cu limba despicata.
    ba se apropie de o limba descarcata de papile prea specializate pe subtilitaturi intortochete.
    si aproape o atinge, mai ales in paragrafele unu si cinci.
    acum insa, nemiscarea sursa a durerii din caine suna suspendat acolo, aproape in alta limba. pentru mine una izoleaza cumva partile pe care le desparte, in loc sa le tina ca pe electroni, in jurul nucleului.
    sau o fi ea chiar nucleul, spus asa fatis si frust?

  5. deh, mă aşteptam să mi se arunce în cap cu câinele ăsta, e un ipochimen extrem de folosit şi nici nu cred că am revalorizat cumva elementul. asta nu-mi convine, dar, atât cât pică pe o „mitologie” personală, e ok.
    nu ştiu dacă acolo e nucleul, probabil a trasa o relaţie directă între noţiunea aia, durerea, şi noţiunea asta canină pe care o tot tăvălesc pe-aci, asta ar putea fi un nucleu. sau un item de la care se poate pleca în orice direcţie. pentru că nucleul, de fapt, e mai la sfârşit şi cred că ştii de ce. de-asta nu apropie, simt că nici n-ar trebui. mă mai uit peste el după ceva timp. merci, zung!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s