marta, poemul 6

bălţile ploii n-au de ce să se teamă azi, nu le vom călca, suntem îmbrăcaţi frumos până la gât şi fumez ţigări lungi, cele mai lungi, ţărmul e mic, ţigările lasă scrumul exact pe dunga dintre nisipul uscat şi nisipul ud, da, sunt puţine lucruri în jurul nostru în care n-am putea intra pentru câteva minute de odihnă caldă. altundeva. câteva ore în care somnul sau altă stare cu ochii închişi ne poate adânci o idee, poate a pătuţului tău în care n-ai dormit decât de puţine ori, poate a ochilor care luceau în semiîntuneric când te trezeai în mijlocul nopţii, poate a sunetelor pe care le ţineai în gură şi nu le scăpai niciodată

frumos până la gât, iar de la gât în sus doar tu eşti frumoasă, vocea mea s-a spart şi curg din ea tot felul de funde înnodate greşit, le încerci pe toate cu nerăbdare şi mai faci câte o glumă. îndepţi degetul arătător către mine şi mă întrebi, tati, ştii de ce ruşii nu folosesc degetul acesta? nu ştiu. pentru că e degetul meu, apoi râzi cu poftă, râzi mult mai tare decât mine şi eu mă întreb de ce ruşii, de ce ai ales tocmai ruşii, apoi mă gândesc la ce fleacuri îmi pot trece prin cap tocmai în momentele importante

dar tu te gândeşti la copii, la mulţi copii care să umple ţărmul, să ne trezească şi noi să ieşim din lucurile în care am intrat cu ochii cârpiţi şi să strige, hei, marta, trezeşte-te, ai făcut şase ani şi abia acum hainele tale încep să-ţi vină bine, abia acum mă gândesc că nu voi şti cum să mă port cu toate spaimele unei fetiţe, cu toate hainele şi îmbrăţişările ei

oh, am o pată foarte mare pe jacheta bolero, îmi spui şi o curăţi singură